În cursul 2 abordăm compoziția chimică a semifabricatelor.

Ținând cont că pentru meseria de operator la mașini unelte avem nevoie de un minim de 10 clase., am să vă readuc aminte anumite noțiuni învățate în acei ani de gimnaziu și liceu.

După cum putem observa, fiecare semifabricat are propria lui rețetă.

Compoziția și cantitatea este cea ce determină numele aliajului obținut.

Compoziția chimică este decisivă pentru diferitele proprietăți ale aliajelor feroase. Poate avea o influență decisivă asupra structurii, asupra proprietăților fizico-mecanice care influențează direct prelucrabilitatea unui material.

Numeroase studii efectuate în diverse centre de cercetare și dezvoltare au demonstrat dificultatea stabilirii unei relații exacte între fiecare component al aliajului de fier și indicatorii de procesabilitate, deoarece fiecare adăugare la structura lor modifică diferitele caracteristici ale fontei și oțelului, nu numai prin efectul aliajului dar și prin influențarea vitezei cu care au loc transformările din structura feroaliajelor. Cu alte cuvinte, o anumită proprietate a fontei sau a oțelului este rezultatul nu numai al prezenței unui singur element, ci și al corelației dintre diferite elemente din compoziția chimică și chiar modul de obținere a acestuia (turnare, tratament termic , tratamente mecanice), acel aliaj.

Prin prelucrarea unui număr mare de date din testele din ultimii ani și, bineînțeles, cu ajutorul software-ului de simulare și a literaturii de specialitate, s-a încercat stabilirea unei relații de dependență între prelucrabilitatea și proprietățile diferitelor elemente ale feroaliajelor.

Din punctul de vedere al oțelului inoxidabil și al oțelurilor refractare, se poate observa că s-a exercitat o influență puternică, în afară de carbon, aluminiu, titan și siliciu; într-o măsură mai mică, prelucrabilitatea oțelului depinde de conținutul de molibden, cobalt, mangan, crom și tungsten. Se poate spune că nichelul, niobiul și borul nu au o influență specială asupra capacității oțelurilor de a susține instrumentul de tăiere.

O scădere a prelucrabilității are loc prin creșterea conținutului de carbon, aluminiu și titan, o explicație exactă a acestui fenomen este dată de formarea fazelor dispersate, care se stabilizează ca soluții dure în aliaj. Un alt motiv pentru scăderea prelucrabilității unui material aliat este elementele de aliere (molibden, tungsten, în procente mai mari de 2 … 3%) care diferă de restul oțelurilor prin tipul de rețea cristalină și valorile razei atomice.

În general, putem spune că elementele care formează carburi (vanadiu, wolfram și tungsten) reduc prelucrarea datorită durității crescute a materialului. O situație similară poate apărea cu acele elemente care formează soluții solide în ferită (siliciu și chiar nichel). Presupunând că există elemente care pot forma carburi și, de asemenea, se pot dizolva în ferită,  efectele menționate anterior se însumează.